Sebastian Stan, fără păr și cu ochelari, este tatăl unei familii religioase mutate din România într-o mică localitate rurală, între fiordurile Norvegiei. Alături de el, Renate Reinsve o interpretează pe mamă în „Fjord”, al șaselea lungmetraj al regizorului Cristian Mungiu, ajuns în cinematografe selectate din Statele Unite pe 9 octombrie 2026.
Despre felul în care se așază între personajele sale și spectator, cineastul a vorbit într-un interviu realizat de May Jeong pentru The Verge.
Personajele se numesc Mamma și Tata. Părinții își exprimă deschis credința, încearcă să îi convingă și pe ceilalți să o împărtășească și consideră că greșelile trebuie să aibă consecințe punitive. Povestea îi urmărește, împreună cu copiii lor, în școli, la muncă și în locurile de rugăciune, înainte ca disputa privind familia să ajungă în instanță.
În centrul conflictului stă granița dintre disciplină și pedeapsă. O a doua familie, norvegiană, aduce în poveste valorile societății în care noii veniți încearcă să trăiască.
A doua familie îi permite să urmărească întâlnirea dintre valori diferite
Familia norvegiană este în întregime fictivă, explică Mungiu. Prin ea, a putut păstra perspectiva adulților și a putut pune alături două familii cu copii, ale căror convingeri se ciocnesc. Izolarea în fiord le obligă să comunice, iar regizorul urmărește ce se schimbă în această apropiere.
Argumentele personajelor au însă rădăcini în discuțiile purtate de cineast cu oameni implicați în cazuri reale. El spune că a avut de inventat puțin în privința pozițiilor celor două tabere: scenariul a cerut mai ales organizarea argumentelor pe care le adunase.
Ideea a crescut din lectura unor articole despre familii de imigranți din țările nordice. Mungiu citește zilnic știri și păstrează articole în dosare tematice. Între prima lectură despre cazul care a inspirat povestea și hotărârea de a face filmul au trecut aproximativ opt ani.
Îl interesa să treacă dincolo de întâmplarea spectaculoasă relatată în presă, spre cauzele ei și spre ceea ce putea spune despre viețile altor oameni. Precizează că intervalul de circa zece ani evocat în discuție nu a fost ocupat integral de investigație.
A hotărât să discute cu familia implicată în cazul cel mai mediatizat, petrecut cu trei ani înainte de interviu. A mers în Norvegia, a întâlnit rudele și a văzut casa în care se petrecuseră evenimentele. Ulterior, a asistat la procese privind copiii.
Pentru a înțelege pozițiile celor implicați, a discutat cu:
- părinții, copiii și rudele familiei;
- avocați și jurnaliști care urmăriseră cazul;
- traducătorul care însoțea familia la discuțiile cu poliția;
- reprezentanți ai Barnevernet, agenția norvegiană pentru protecția copilului;
- reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale implicate în asemenea cazuri.
A căutat interlocutori dispuși să vorbească atât despre această familie, cât și despre alte situații similare. Despre concluzia la care a putut ajunge în cazul real, Mungiu a explicat: „După doi ani de investigații și discuții cu toate părțile implicate, nu pot spune dacă această familie reală, implicată în cazul real, a fost violentă sau nu. Nu știu.”
Mungiu separă toleranța față de convingeri de intervenția în caz de violență
La Cannes, regizorul formulase întrebarea dacă există minorități considerate bune și minorități considerate rele. În interviu spune că preocuparea lui a rămas aceeași. „Chiar dacă există minorități cu care nu împărtășim aceleași valori, trebuie să fim toleranți și față de ele”, a afirmat cineastul.
El include aici credincioșii ale căror idei nu sunt împărtășite de majoritate. Compară atitudinea față de religie cu îngăduința acordată celor care citesc horoscopul sau cred în medicina alternativă. Susține că deciziile ar trebui sprijinite pe rațiune, fiindcă influențează și viețile altora, dar că schimbarea convingerilor cere răbdare.
În opinia sa, impunerea unor vederi și stabilirea unor reguli menite să schimbe ceea ce gândesc oamenii îi pot radicaliza. Toleranța are însă o limită explicită: „De îndată ce există violență dovedită într-o familie, trebuie cu toții să acționăm cât mai repede și să îi salvăm. Fie că este vorba de copii sau de femei”, a subliniat el.
În scena din instanță, personajul interpretat de Sebastian Stan pune în discuție felul în care societățile liberale acordă prioritate vătămării fizice față de cea emoțională sau verbală. Mungiu explică faptul că a construit filmul în jurul dificultății de a decide atunci când ceea ce s-a întâmplat în interiorul unei familii este cunoscut doar prin presupuneri.
Regizorul consideră că stereotipurile influențează asemenea judecăți. Fiecare parte poate crede că soluția proprie servește cel mai bine interesul copiilor, fără să observe cât de mult cântăresc propriile convingeri în alegerea făcută.
După un film despre discriminarea minorităților într-o societate conservatoare, a vrut să privească situația inversă: conservatorii deveniți minoritari într-o societate liberală și progresistă. Concluzia lui este că apartenența la majoritate poate ajunge să conteze mai mult decât valorile ideologiei declarate, iar empatia așteptată nu apare automat.
Întâlnirile cu spectatorii au adus reacții din ambele tabere
Turneul de promovare a început în Norvegia, unde Mungiu spune că a întâlnit oameni cu poziții opuse. O spectatoare, plângând, i-a mărturisit că teama de a-i fi luați copiii de către autorități o determinase să aleagă un avort.
Alți spectatori i-au spus că susțin în proporție de 100% perspectiva protecției copilului din film. Ei își justificau poziția printr-un scenariu invers: dacă propriii copii le-ar fi luați într-o societate conservatoare, considerau că nimeni nu le-ar apăra cauza.
Mungiu respinge ideea că o viziune radicală poate fi compensată prin alta, la fel de radicală. El pledează pentru integrare, empatie și mai mult dialog, inclusiv cu oamenii convinși că dețin deja adevărul.
În dimineața interviului primise și un mesaj prin care o familie germano-norvegiană îi cerea ajutorul. Numeroasele discuții purtate pe această temă îl transformaseră într-un interlocutor pentru asemenea familii, dar cineastul spune că nu are puterea de a le rezolva situațiile.
Pentru el, subiectul depășește relația dintre România, Norvegia și Barnevernet. Îl leagă și de polarizarea din Statele Unite, avertizând că izolarea oamenilor în grupuri cu aceleași convingeri, ura și agresivitatea pot duce la violență.
Experiența din presă se vede în felul în care scrie scenarii
Mungiu a început să lucreze în presă în 1987, la 19 ani. Își dorea deja să devină cineast, însă considera că admiterea la școala de film în perioada comunistă nu era un proces corect. S-a apropiat astfel de scris, gândindu-se că ar putea deveni scriitor.
La ziar scria și făcea fotografii, două activități pe care le simțea apropiate de cinema. După căderea comunismului, își amintește entuziasmul unei perioade în care oamenii căutau adevărul, după anii fără presă liberă.
De acolo spune că vine și felul în care construiește astăzi scenariile: descrie situația și manifestările ei, lăsând spectatorului responsabilitatea interpretării. Insistă asupra diferenței dintre faptele personajelor și vorbele lor, fiindcă personajele pot minți și manipula, asemenea oamenilor din viața reală.
În anii în care își căuta drumul, urmărea multe filme populare. Despre producțiile românești pe care le putea vedea atunci spune că îi păreau neverosimile psihologic, cu dialoguri construite ca mesaje propagandistice. Punea acest lucru atât pe seama cenzurii, cât și pe seama talentului celor cărora li se permitea să facă filme. Din această nemulțumire a crescut dorința de a aduce realitatea în cinema.
Astăzi consideră divertismentul o formă legitimă de film, dar își propune ca propriile producții să îi facă pe spectatori mai atenți la lumea de lângă ei. Chiar dacă nu crede într-o perspectivă complet obiectivă, încearcă să evite manipularea prin stil. Pentru el, disponibilitatea de a asculta pe altcineva este primul pas al dialogului.
Lansarea pe scară largă a filmului „Fjord” în Statele Unite este programată pentru 23 octombrie 2026.
